S-a născut la Focşani la data de 28 martie 1905, dar a copilărit la Brăila, unde și-a făcut studiile primare și liceale. A absolvit Liceul „Nicolae Bălcescu“ din Brăila, fiind copil de trupă.
În 1926 se înscrie la Facultatea de Litere (română-franceză) și, ulterior, și la cea de Filosofie din Bucureşti (1929), unde contactul cu Nicolae Iorga, Dimitrie Gusti și Nae Ionescu i-a marcat definitiv anii tinereții. Cu Nae Ionescu a colaborat la „Cuvîntul”, iar cu Dimitrie Gusti a lucrat în echipele de cercetare etnografică.
Între 1930-1933 primește o bursă pentru studii de specializare în sociologie și istoria religiilor la Paris (cu sociologul Marcel Mauss) și Freiburg (cu filosoful Martin Heidegger).
În toamna lui 1932, o cunoaște pe Maria Patrichi, gălățeancă, absolventă a Facultății de Litere din Bucureşti, cu care s-a căsătorit cinci ani mai târziu. Împreună au avut un fiu, Horia și gemenele Ana și Tudora.
Între 1933-1935 devine secretar al Secției de monografii sociologice la Institutul Social Român și membru al echipelor monografice din cadrul Şcolii sociologice românești, întemeiate de Dimitrie Gusti.
Între 1935-1940 ajunge conferențiar la Catedra de antropogeografie a lui Simion Mehedinţi, unde a ținut primul curs de etnologie din România.
În 1935 fondează împreună cu Dumitru C. Amzar, Ion Ionică și I. Samarineanu, revista și colecția editorială „Rânduiala”. Devine director în Ministerul Informațiilor și director de studii în Ministerul de Externe. Revista „Rânduiala”, având o atitudine culturală și politică, a găzduit semnături importante ale vremii ca Lucian Blaga, Radu Gyr și Haig Acterian. Gruparea de la „Rânduiala” s-a încadrat în tendințele epocii de a întrupa idealul „tinerei generații”, sprijinind mișcarea legionară până la asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, liderul mișcării legionare.
Între 1941 și 1954, cu unele perioade de libertate, trece prin lagărele de la Vaslui și Târgu-Jiu, prin închisorile de la Braşov, Poarta Albă și Capul Midia, printr-un domiciliu obligatoriu într-un „sat nou“, popular, din Bărăgan.
În 1955, sub acuzațiile de „filosof existențialist“ (promotor al mișcărilor „de tip naționalist”) și „negare a importanței mișcării muncitorești“ prin accentul pus pe civilizația română sătească, este condamnat de Tribunalul Militar București la zece ani de temniță grea. Este eliberat la 1 octombrie 1962, după ispășiri în închisorile Jilava, Văcărești, Aiud și se retrage la Tohanu Vechi, lângă Brașov, unde scrie poezii și eseuri și face unele anchete etnografice.
În 1965, în urma recomandărilor lui Perpessicius, Al. Philippide și Miron Nicolescu revine la preocupările sale de cercetător, fiind angajat la Institutul de Etnografie şi Folclor al Academiei Române, de unde iese la pensie în 1972.
Încearcă în repetate rânduri să-și publice studiile, bogatul și prețiosul material cules de-a lungul anilor pe teren, dar reușește cu greu, în mică măsură și numai cu prețul unei autocenzurări excesive și mutilante a textelor. În 1984, în ajunul Congresului al XIII-lea al PCR, este din nou anchetat de Securitate, bătut bestial și i se confiscă șapte manuscrise.