S-a născut pe 3 martie 1904, la Bucuresti. Clasele primare le-a făcut în Bucureşti, iar gimnaziul la Iaşi şi Tecuci, familia sa refugiindu-se din Capitală după ce aceasta a fost ocupată de armata germană. În 1921 se înscrie la Facultatea de Filosofie şi Litere şi la Facultatea de Drept din Bucureşti pe care le termină în 1925.
A fost profund impresionat de Nae Ionescu şi Dimitrie Gusti pe care i-a avut profesori. Vulcanescu a plecat în 1925 la Paris pentru studii, dorind să-şi dea un doctorat în drept şi altul în sociologie, lucru nerealizat în final.
A colaborat la cele mai renumite reviste de cultură ale vremii, printre care amintim doar Cuvântul, Criterion, Floare de Foc, Familia etc.
Din iunie 1935, a deţinut funcţia de director general al Vămilor până în septembrie ’37, când a fost demis după ce a descoperit contrabanda cu băuturi şi ţigări făcută de Eduard Mirto, fost ministru al Comunicaţiilor. Totuşi, a fost numit director al Datoriei Publice în acelaşi Minister al Finantelor. În anii următori, a ocupat de asemenea poziţii importante în administraţia naţională: 1940 – 1941, director la Casei Autonome de Finanţare şi Amortizare şi preşedinte al Casei Autonome a Fondului Apararii nationale, pentru ca din 27 ianuarie 1941 să fie subsecretar de stat la Finanţe, pâna la 23 august 1944.
După lovitura de stat din 23 august ’44, a revenit pe postul de şef al Datoriei Publice, unde a rămas până pe 30 august 1948, când a fost arestat în lotul al doilea al fostilor membri ai guvernului Antonescu, calificaţi drept ”criminali de razboi”.
La 9 octombrie 1946 a fost condamnat la opt ani temnita grea. Judecarea recursului s-a prelungit până în ianuarie 1948, când instanţa a menţinut pedeapsa din ’46.
Mircea Vulcănescu a fost considerat de conducerea penitenciarului Aiud drept unul din stâlpii rezistenţei din închisoare şi prin urmare i-au aplicat cele mai grele torturi şi dese izolări la crunta Zarca. Aceasta era o celulă de exterminare, de 1/4 m, din beton, fără niciun mobilier, detinutii fiind nevoiti sa doarma direct pe beton.
Pe timpul iernii geamul Zarcii era ţinut deschis intenţionat, gardienii motivând că geamul este strâmb iar tâmplarul trebuie să vină.
Într-un frig cumplit, fără mâncare şi apă, îmbrăcaţi doar într-o zeghe ponosită şi dormind direct pe beton, supravieţuirea ţinea de ordinul miracolului. Au fost deţinuţi care au rezistat în această stare şi timp de trei săptămâni.
Într-una din astfel de izolări la Zarca a lui Mircea Vulcănescu, un tânâr deţinut nu a mai rezistat şi s-a prăbuşit din picioare. Asistenţa medicala i-a fost refuzată. Înca o noapte de dormit direct pe ciment i-ar fi adus cu siguranţă moartea. Atunci Mircea Vulcănescu a facut o faptă demnă de Pateric. Filozoful s-a aşezat pe ciment şi l-a culcat pe detinutul bolnav peste el.
Acesta avea să-şi revină, dar Mircea Vulcanescu se va îmbolnăvi grav de plămâni, decedând pe 28 octombrie 1952.
Avea 48 de ani şi a lăsat un testament simplu, dar care arată întreaga concepţie creştină de viaţă a lui Vulcănescu : “Să nu ne răzbunaţi!”.
