Ștefan Augustin Doinaș (pseudonimul literar al lui Ștefan Popa) s-a născut la 26 aprilie 1922 în localitatea Cherechiu, comuna Sântana din judeţul Arad (interbelic), “într-o casă de oameni înstăriți” (este expresia folosită chiar de poet, într-o convorbire din 1998 cu publicistul Emil Şimăndan).
Împrejurarea, norocoasă în perioada dinainte de război, se va dovedi nefastă după instaurarea comunismului (“Pe vremea represiunii comuniste părinții mei au fost declarați chiaburi. În fond, erau proprietarii a 16 ha de pământ!”).
Viitorul poet urmează școala primară în satul natal (“în satul meu se făcea o școală extrem de serioasă…”), iar apoi Liceul Moise Nicoară la Arad (care “avea un extraordinar director, pe Ascaniu Crișan, profesor de matematici”).
Profesorul de română care îl cucerește pe tânărul venit de la țară este Alecu Constantinescu (tatăl dramaturgului Paul Everac).
Încă din liceu, Ștefan Augustin Doinaș citește poezie (Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Mihai Eminescu, Octavian Goga, George Coşbuc, dar și Tudor Arghezi, Ion Barbu, Stephane Mallarmé, Paul Valéry) și critică de poezie (“mențiunile critice ale lui Perpessicius… alături de el, adevăratul meu dascăl de poezie a fost Vladimir Streinu”).
În toamna anului 1941, absolventul de liceu pleacă la Sibiu – unde se refugiase Universitatea clujeană, după trecerea Ardealului de Nord sub jurisdicție maghiară – și se înscrie la Medicină, dar încă din primul an frecventează și cursurile de la Litere și Filosofie.
În anul 1944 se transferă la această facultate, unde îi are ca profesori pe Lucian Blaga, la istoria culturii, pe Liviu Rusu, la estetică, pe D.D. Roşca, la istoria filosofiei și la filosofia generală. Activează în cadrul Cercului Literar de la Sibiu, alături de Ion Negoiţescu, Radu Stanca, Ion Dezideriu Sîrbu, Cornel Regman, Eugen Todoran, Ovidiu Cotruş, Radu Enescu ș.a.
În 1948 absolvă facultatea și se întoarce ca profesor în satul său natal; predă apoi româna la Hălmagiu și, în continuare, la Gurahonţ, cheltuind în total cu profesoratul șapte ani (în această perioadă scrie o piesă de teatru, Brutus şi fiii săi, un ciclu de sonete intitulat Sonetele mâniei etc.).
În 1955 renunță la învățământ și se stabilește la București, unde îi reîntâlnește pe unii dintre “cerchiști”. Împreună cu ei își face iluzia că, după moartea lui Stalin și venirea la putere în URSS a lui Hrușciov, se va produce și în România un “dezgheț”.
Trăiește din stilizări și reușește să publice și câte ceva din textele proprii, iar la 1 ian. 1956 se angajează ca redactor la revista Teatru, datorită intervenției lui Radu Stanca.
Arestat la 3 februarie 1957, este condamnat la un an de închisoare “pentru omisiune de denunț”. (“…în redacția revistei Teatru – unde mă aflam cu I.D. Sîrbu – a venit Marcel Petrișor, tot un arădean, un originar de pe meleagurile arădene, care ne-a informat despre revoluția din Ungaria. Ne-a spus că, în cazul în care va fi și la noi manifestație, armata va fi de partea noastră, după care vom cere scoaterea limbii ruse din învățământ și așa mai departe… După trei zile Marcel Petrișor a fost arestat, iar eu am fost ridicat după trei luni. De ce? Marcel Petrișor a fost bătut cu ranga ca să spună cu cine a mai stat de vorbă în legătură cu revoluția din Ungaria, aflându-se astfel și despre mine! […] Eu am fost condamnat la un an, cu circumstanțe atenuante, pentru omisiune de denunț.”)
La 5 februarie 1958 este eliberat, iar la 8 aprilie 1958 se căsătorește cu Irinel Liciu, primă balerină la Operă. Până în 1963 i se interzice să reintre în viața literară. Apoi, George Ivaşcu îl angajează la revista Lumea.
Din 1969 începe să lucreze în redacția revistei Secolul XX (al cărei redactor-șef va deveni în 1992). A fost, în ultimul deceniu al vieții, directorul revistei Secolul XX, apoi președintele fundației cu același nume, care s-a transformat înSecolul 21. Publică numeroase cărți – de poezie, de critică literară – și traduce din mari scriitori ai lumii, remarcându-se printr-o înaltă ținută intelectuală și printr-o atitudine demnă în raport cu autoritățile. Activitatea sa literară acoperă toate genurile, meritele sale culturale și literare i-au fost recunoscute din plin, poetul devenind academician în anul 1992.
În apropierea vârstei de 80 de ani, în 2000, debutează ca prozator, cu volumul T de la Trezor.
După 1989 devine membru al Academiei Române și senator (din partea Partidului Alianţa Civică) în Parlamentul României. Face și publicistică politică, de pe o poziție anticomunistă intransigentă. A murit pe data de 25 mai 2002.